Oath to Isolation

Pe ape...
Cândva, am fost ca o corabie
ce plutea la nesfârșit
pe-un ocean nemărginit.
Oamenii, care locuiau în mine
și mă mânau de colo-colo
în speranța vreounui țărm,
au murit de mult.

Într-o vreme, stafiile lor îmi țineau companie,
dar au expirat și ele…
Însă, tocmai când începusem să cred că mă scufund,
căci eram aproape tot sub apă,
m-am metaforfozat într-o insulă.

labirint. – mandală?
M-am îmbrăcat cu mine însumi,
și-apoi, am ieșit la plimbare.
Afară e soare și, ca de-obicei,
ignor orice proiecție a vreunui ego.
Defel, mereu rapid deși, niciodată grăbit,
cu căștile pe-urechi și călcâiu-atent la beat,
mă plimb.

Unde vreau s-ajung exact,
sincer nu mai știu…
Cu toate că am în minte
imaginea clară a destinației,
mă simt rupt între:
–sunt unde ar trebui să fiu
și
–macabră transmigrație.

Am renunțat la a crede
căci speranța te face slab.
Un alt mincinos îi face cu ochiul
și uite c-a plecat.
Și te-a lăsat să cauți
o ieșire din Samsara,
Tu stând pe loc în schimb,
pironit, ca Iisus.

Privind cum totul în jurul tău se rotește
realizezi că-n fond, tu ești de fapt la fel de veșted.
În creștet cu multe așteptări,
din fașă uns cu vise;
Copile, ai grijă ce-ți dorești!

Când destinul e ca o monedă fără fețe,
învață să–ți pese de ce faci tu cu timpul tău
și nu de ce cred alții.
Căci frații sunt doar o iluzie ce-ascunde singurătatea;
fă un pas în față, privește în ochi moartea;
ia și o lopată, căci cu ea–ți vei săpa groapa
visului care–ți va deveni mormânt.

Iar sfânt, e doar ceea ce-ți încălzește inima;
fii numai tu atât cât poți de bun,
căci vorba aia din bătrâni:
-“Apa trece, pietrele rămân…”

iată; Mirele
Dar iată, Mirele-a venit.
Și cine-i treaz ca să-l primească?
Căci Miresele-așteptau vreun prinț,
în schimb, un călător pribeag,
ostenit și plin de răni,
aduce cu el har.

În straie ieftine și glumele-i cu tâlc,
mai că-ți vine să îl bați, om fiind.
Dar de ce ai face asta,
când nu poți omorî un spirit
și nici nu-l poți opri din calea-i destinată.